Recenzie: Atlasul secret – Michael A. Stackpole

       Atlasul secret este primul volum din trilogia Marile Descoperiri scrisa de catre Michael A. Stackpole si, face parte din colectia Nautilus Fantasy. M-am bucurat nespuns cand cei de la editura Nemira mi-au trimis cartea pentru recenzie si m-am apucat de ea avand mari asteptari. Pana acum  titlurile aparute in aceasta colectie nu m-au dezamagit si eram sigura ca nici acesta nu o va face. Promitea aventuri, descoperiri, taramuri noi, civilizatii secrete, magie, expeditii…. sa mai continui?

       Cartea incepe timid, introducand cititorul intr-o lume in plina refacere dupa apocalipsa magica. Primele 100 de pagini, cred, sunt bulversante deoarece ni se fac cunoscute personajele (care nu sunt tocmai putine), planurile de desfasurare a actiunii, diverse ritualuri, creaturi si aspecte magice (pe unele dintre ele neintelegandu-le nici pana in prezent). In linii mari, actiunea se invarte in jurul familiei Anturasi din Nalenyr, familie cu influenta asupra celorlalte regiuni, care intocmeste harti si exploreaza teritorii necunoscute si misterioase. Aventura incepe atunci cand cei doi nepoti ai lui Qiro Anturasi, Jorim si Keles, pornesc in expeditii menite sa descifreze mistere si sa faca noi descoperiri teritoriale. Faptul ca Jorim porneste intr-o calatorie in jurul lumii si Keles ajunge in cele mai ciudate locuri din Nord, imi aduce aminte de cartile lui Jules Verne sau filmele cu Indiana Jones, pline de peripetii si bizarerii. Dupa cum era de asteptat, aceste misiuni ascund implicatii atat politice, cat si de natura distrugatoare din partea diferitelor personaje. Printul Cyron isi doreste harti cat mai exacte pentru a favoriza relatiile comerciale si a dezvolta armata de mercenari, iar Qiro are implicatii parsive in ceea ce-i priveste pe cei doi nepoti ai sai. Sfarsitul este unul neasteptat, cu rasturnari de situatie, care te fac sa-ti doresti sa te apuci de urmatorul volum imediat.

       Dupa cum spuneam si mai sus, romanul abunda in personaje. Lasandu-le la o parte pe cele principale, exista multe alte nume, uneori greu de pronuntat si retinut. Avem protagonisti asupra carora se facut valuri, ca mai apoi, sa ii gasim morti, neintelegand care a fost de fapt rolul si contributia acestora. Este putin deruntant faptul ca odata la cateva pagini se schimba locul, perspectiva si vocea personajului. Insa, odata ce te-ai familiarizat cu acestia, firul povestirii este usor de inteles. Mi-a placut de Jorim si de modul in care a fost construit. Are un caracter puternic, spirit de aventura si sete de cunoastere. Nu se da in laturi de la lucruri care implica pericole si nu se lasa dus de nas. Un alt personaj care mi-a starnit curiozitatea, a fost Moraven Tolo, spadasinul. Este tipul consecvent, neinduplecabil, temerar si neinfricat.

       Alte elemente din carte care mi-au stimulat imaginatia si care au dovedit inca odata ingeniozitatea autorului, le reprezinta ritualurile practicate, vrajile care se foloseau inainte de Urgia apocaliptica si dar si creaturile intalnite. Unele dintre acestea au denumiri imposibil de pronuntat, ca de exemplu „vrilxingna„, dar detaliile referitoare la ele, exemplificarile si chiar descrierile, sunt probabil unele dintre cele mai dubioase pe care le-am intalnit in vreo carte, in sensul bun. Ele reprezinta o adevarata comoara si vin ca un suflu de aer nou, atunci cand  actiunea o ia incet la vale.

Vrilxingna, cea mai intunecata dintre arte si cea mai periculoasa. Desi nici cei mai priceputi dintre vrajitori nu puteau invia mortii, nu insemna ca raposatii erau cu totul nefolositori. Vrilxingnardinii localizau si profanau mormintele celor cunoscuti pentru multele lor virtuti sau abilitati din timpul vietii. Luau cadavrul si il macinau, transformandu-l intr-o pulbere pe care o vindeau pentru a fi inhalata. Se credea ca putea oferi maiestria celui mort.”

       Cand am citit fragmentul de mai sus m-am simtit ca atunci cand faceam practica la penitenciar si ascultam marturiile detinutilor. In unele locuri, se aseamana (ha!!). Intalnim si alte practici la fel de dubioase. Una dintre ele mi se pare foarte amuzanta: preotii adunau niste bani ciudati de hartie pe care ii ardeau deasupra mormintelor. Explicatia? La asa ceva nu v-ati fi asteptat: acestia „se vor ridica precum fumul spre Ceruri, iar cenusa se va scufunda in Iaduri, pentru ca beneficiarii lor sa-i aiba de cheltuiala pe lumea cealalata” . De asemenea, mi-au placut dialogurile. Majoritatea dintre ele au replici acide, tocmai bune de savurat.

„Nu, niciun zeu n-ar putea fi atat de capricios. Insa un om care se crede zeu usor ar cadea in ispita.”

Multumesc editurii Nemira pentru ocazia oferita de a citi si recenza acest volum! Sper ca v-am facut si pe voi curiosi!

Anunțuri

3 gânduri despre “Recenzie: Atlasul secret – Michael A. Stackpole

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s